Facultate: de ce avem nevoie de admitere

Pornind de la o discuție generată pe urma unui status pe Facebook, cu privire la scrisorile de intenție, al unei profesoare de la mine de la facultate, vreau să înșir câteva rânduri. Despre această etapă eliminatorie – scrisorile de intenție – am mai vorbit, însă acum vreau să dezbat.

În anul meu, la specializarea publicitate, am fost la începutul anului aproximativ o sută de persoane. Din o sută de persoane 10 – 20 se lasă de facultate, rămân repetenți sau trec la fără frecvență. Dintre cei rămași, mai puțin de 30 de persoane vor să activeze în acest domeniu, iar dintre aceștia mai puțin de 15 vor ajunge să o facă. Problema este că cu ceilalți, marea masă, e foarte greu de lucrat.

Eu, de exemplu, nu știu matematică – știu să număr, să măsor și să fac calcule de bază, însă urăsc funcțiile bijective, izomorfismele ș.a.m.d. – dar recunosc asta și m-am orietat către un alt domeniu, ceva ce-mi place. Aceasta este problema facultăților, studenții se înscriu în necunoștință de cauză, pentru că au auzit ei că e o facultate ușoară sau pentru că au impresia că le-ar plăcea să facă asta, fără să se intereseze ce presupune munca în domeniu.

Le mulțumesc planetelor ca s-au aliniat atunci când am ales facultatea și specializarea la care am confirmat. Doamne ferește să fi ales una dintre cele două facultăți în cadrul cărora am fost admis la specializarea marketing – nu fiindcă n-ar fi o specializare bună, ci pentru că aș fi fost eu prost la specializarea aceea.

Scrisoarea de intenție e un prim pas, un pas bun. Mi-aș dori ca studenții din următoarea generație să fie cu adevărat interesați de domeniu, să-mi fie teamă de concurență, căci asta ne motivează pe noi ăștia care am prins deja gustul.

oameni educați

Sursa foto.

Etichete: , ,

5 comentarii

  1. Oare am gresit?

    Candva am intrebat ce mai face pe o fosta colega, profesoara de romana. Mi-a raspuns ca se conserva. Apoi mi-a explicat ca daca parintii se conserva, daca elevii se conserva, de ce nu s-ar conserva si ea?

    Acum cativa ani mi-a fost recomandat un elev de-a XII-a ca sa-l meditez la fizica pentru admitere la automatica. Cum sunt pensionar n-am prea vrut, dar atata ce mi-a fost laudat; ba ca e elev bun, ba ca e olimpic, ba ca e premiant, ca pana la urma am acceptat. Un an de zile mi-a mancat sufletul, incat am inceput sa cred ca in ziua de azi a fi elev bun inseamna sa nu chiulesti si sa nu fi obraznic.
    Incepea fraza cu litera mica, iar cand avea chef incepea cuvantul cu litera mare, fara ca acesta sa fie nume propriu. „S-a” se scria „sa”, „mi-au” se scria „miau”. De fizica, ce sa mai vorbesc! Eu ma strofocam sa-l fac sa inteleaga, el imi raspundea: „Da,da”. Eu ii aratam cateva probleme ca model si ii dadeam cateva sa le rezolve singur. El mi le aducea nefacute. Jucam ping-pong cu problemele. Mi-am zis: „Asta nu intra!”. Culmea, a intrat, a si terminat, si-a luat si masteratul.

    Toate astea plus rezultatele de la bacalaureat, m-au facut sa vad in gri invatamantul romanesc.

    Si totusi vad ca din cand in cand mai apare cate o raza de Soare, ca Anghelina Bogdan.

    Oare am gresit?

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicată. Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii.